Călător pe mapamond

Pasul fiecăruia din noi distruge. Să nu mergem în șir indian.

Ideea mea de călătorie nu e așa diferită de a celorlalți oameni. Spre unul din locurile unde mă simt mai bine decît acasă în berceni și care îmi oferă pauza necesară pentru a reveni la traiul normal mai liniștit, mai cîștigat.

Mie îmi place liniștea și nu mă refer bineînțeles la absența totală a stimulilor cît la dispariția acestui zgomot. Zgomot poate fi o amestecătură de frecvențe disonante ca o bormașină sau, cel mai adesea, ceva care depășește pragul maxim admis de... stimulare... O reclamă cu un chip de 3 metri înălțime, culori stridente pe podeaua și pereții unui mall, oameni care se grăbesc chiar atunci cînd este mai aglomerație, un străin care face în continuu pe deșteptul, o persoană care insistă constant să urmezi o cale stăină. Probabil cei mai mulți dintre voi nu ați stat să listați zgomote din viața de zi cu zi dar cert e că ele apar în număr mare și noi le tratăm ca atare. Oare?

Oamenii vorbesc de stres: cum omul de azi este stresat cum trebuie să procedăm să ne destresăm, să mergem la munte să privim orizontul, să mergem la sală, să vorbim cu psihoterapeuți, să ne rugăm, să ne iubim între noi și cîte și mai cîte. Și dacă zici nu și nu tot se va trezi unul care va spune "totuși încearcă asta - te va ajuta". Oamenii sunt ori cumva hipnotizați și fac propuneri din această transă (de multe ori indusă) fără să fi trăit ei înșiși satisfacția, ori caută să vîndă, să promoveze, să te înșele. Pentru mine se reduce toată această regie la ceea ce evit în mod conștient, sistematic, deja: zgomotul secolului 21.

Pînă acum însă am vorbit doar de un mecanism de apărare. Am identificat o cauză a nefericirii - zgomot - bruiaj - și am înedpărtat falsele ei rezolvări. Țin să precizez în acest moment că odată ce am constatat acest disconfort (și nu s-a întîmplat recent) am căutat imediat să nu mă alătur lui... să nu fac parte din ceea ce deranjează. E greu, tocmai datorită naturii subiective a psihicului. Pentru unii cititori simplul meu mod de a scrie este zgomotos ca să nu mai vorbim de ideile născocite...

Un mecanism de apărare deci. Dar mai mult decît un zid!

O stîngace responsabilizare.

În continuare vă voi spune și despre cîteva din răni.

Privesc împrejur și văd maidanuri în paragină dansînd alături de palate de cleștar. Nici oamenii nu sunt excluși din această rînduială, desigur, dar e așa un subiect complex ca să îl cuprind aici. 

Orașul se schimbă. Orașul este construit. Azi Bucureștiul e în mîinile unor șmecheri salahori. Alaltăieri măcelăreau copacii de sub geamul meu chiar înainte de mugurii primăverii. Ordin de la primărie. Cel mai probabil urgent. Nu e prima dată. În fiecare an copacii scad la jumătate undeva. Mereu aud drujba. Mereu văd 3-4 oameni fără liceu privind de lîngă camion în timp ce unul bîzîie o drujbă sus pe scară.

Îmi amintesc o plimbare prin cartierul militari acum 3-4 ani, coroanele pline de frunze încă fluturînd la 30-40 de metri înălțime. O, și plopii! Ce comori sunt azi cei care depășesc etajul 9... Vechile garduri vii au murit făcînd loc unor brăduți "mereu verzi" plantați la iterval de un metru în spatele grilajelor de sîrmă. Oo.. noile grilaje... Sîrma omniprezentă. Mereu la fel de înaltă, mereu aceeași grilă cu dreptunghiuri egale. Nu poti merge în stînga. Nu poți merge în dreapta. Gardul e peste brîu și se îndoaie dacă te urci pe el. Mergi înainte. În orășelul copiilor ați văzut gardurile? Sîrmă! Peste tot sîrmă! Un cerc de gazon cu raza de 1 metru? Împrejmuit cu sîrmă! Și iarba? Tăiată cu motocoasa o dată pe lună. Să se mențină la nivel. Udată în fiecare seară. Am văzut ieri un salahor care arunca cu îngrășămînt de pe trotuar. Ca și cum i-ar da steroizi unui emaciat. Dar asta nu e nimic. Copacii vizavi de Universitatea București - rași de pe fața pămîntului.

Ne aliniem tendinței marilor orașe. De a face loc oamenilor. Unor oameni despre care v-am vorbit deja... Și altora, fericiți... Poate la noi nu există deloc grijă pentru plante și animale, pentru funționalitate, pentru frumos, și asta din motive pe care nu le vom dezvolta acum. E clar că și la noi, ca și în alte țări se caută să se creeze condiții pentru traiul oamenilor și atît. Există păuni și lebede în Cișmigiu - pentru ochii trecătorilor.

Vedeți voi, eu vă povestesc despre aceste lucruri și voi vă gîndiți... pentru că gîndiți din fire.

Vrabia însă zboară cînd aude o drujbă și îi este teamă de moarte. Fumul ăsta de benzină e ceva așa bizar. De unde mergea pe asfalt acum s-a mutat pe această iarbă, în acest copac. Dar ce înseamnă o vrabie speriată pentru un salahor fără liceu... Și boscheții vechi, gardurile acelea de frunze care îngustau unele alei pînă sub lățimea unei perechi de umeri.. Ce greu sunt de smuls... Ce rădăcini adînci prind în cîțiva ani. Dar cedează imediat în fața unui tractoraș de numai 15 cai putere. Pilotat de același muncitor.

O vrabie este o ființă care se poate adapta să respire constant fumul unei motocoase. Și poate trăi fără teamă în acest zgomot care aici și acum pare de nesuportat. Și plantele chiar prin această incapabilitate de a fugi sau tipa pot îmbrățișa schimbări și mai drastice de-a lungul anilor.

Nu e nevoie decît de cîteva generații...

Mă apropii acum de ceea ce am vrut să vă povestesc. O lume cum nu s-a mai întîlnit.

În care chiar și focul mai are milenii pînă va fi descoperit. Dacă va fi descoperit vreodată...