Intram pe o cărare ieri și deodată mi-am pus întrebarea: Să urmez oare poteca deja bătută sau să merg pe iarba verde din jur, lăsînd pămîntul să se vindece.
V-am invitat în episoadele trecute să observați ce replică are lumea vie la comportamentul specific uman de azi și la edificiile noastre din ultimele milenii. Răspunsul e nici una. Ar fi așadar un bun prilej să ne punem noi ]ntrebări.
Natura ne-a propus anumite moduri de a ne hrăni, noi am inventat altele în răspăr; Omul s-a scufundat în oceane și a zburat pe lună, deși e clar că nu poate respira în aceste locuri. Acum amenințăm să colonizăm o altă planetă ca aceasta (sau mai bine zis cum a fost Pămîntul odată). Nu cred că mai surprind pe nimeni cînd zic că omul este prădătorul suprem, dar vom vedea în continuare cum încalcă regula fundamentală a viețuitoarelor pămîntene: selecția naturală. O așa gravă abatere nu va putea rămîne nepedepsită.
Oamenii au fost dotați cu simțuri fine, logică și infinită dexteritate. Toate acestea încă sunt necesare supraviețuirii în natură. Cîți dintre noi le pot folosi e însă discutabil... Mulți trăiesc doar din mila unor oameni mai "puternici". O, da... milostenia. Poate cel mai antropizat sentiment, despre care unii zic că e voia Domnului, alții că e o datorie civică... De ce zic "antropizat" ? Pentru că a fost derivat din "trăiri naturale". Și dacă te gîndești puțin îți dai seama și cum și-l "distilează" unii și alții. Ai avut sau ai o javră la care ții - nu vrei să fie cîinii eutanasiați. L-ai iubit pe prietenul tău - îi duci scaunul cu rotile în care acum stă ca o legumă. Dar ce bine ar fi dacă s-ar rezuma la asta. Mașinile de salvare aleargă pe străzi zi și noapte. Ca să culeagă nu doar oameni care nu au cum să supraviețuiască în natura sălbatică și ostilă, ci oameni care nu pot funcționa nici măcar în această lume simplificată. Din păcate morala, care ar putea echilibra balanța în care stă milostenia, trebuie și ea rafinată la rîndul ei. Morala nu există în natură. Morala există însă aici. Pe Jder.
Dar revenind la comuniunea dintre om și natură.
Zidurile pe care le-am ridicat în jur țin la distanță "amenințările", de la insecte sîcîitoare la buruieni, urși și lupi, pînă la baraje de piatră ce sprijină lacuri și opresc valurile uriașe.
Am încurajat dezvoltarea a generații peste generații de indivizi inadaptați la mediu, speriați de el și chiar furioși pe acesta. Totul în favoarea unui nou tip de realitate. O realitate pe care nu o putem iubi, din fire, (căci nu e naturală) și care în plus evoluează ca un organism de sine stătător. Un organism fără trup și fără suflet, un fel de cub gigant, la desăvîrșirea căruia am muncit cu toții, dar despre care nu știm de fapt nimic. Da - vorbesc acum de zgomotul care ne stresează. Am scris despre el la început¹.
*
Stau uneori și mă gîndesc la un cutremur sau o furtună mare. Sticla s-ar sparge, unele clădiri ar ceda. Dar știu că cineva ar face curat... ar construi și mai solid și mai indestructibil. Ceva trebuie să alunge omul. Ceva etern. Acest ceva există azi.
Sînt sătul de acest zgomot v-am zis. Și în special de reclame și clădiri de piatră pretutindeni. Pentru că toate acestea îmi mărginesc orizonturile. Cel fizic, prin obscurizare și cel sufletesc, prin bruiaj necontenit. Zi și noapte.
Mi-ar plăcea să văd cum poate timpul sta în loc.
Aș vrea să vizitez orașul de lîngă Cernobîl în Ucraina. Vă gîndiți probabil "halal destinație de vacanță". Și sînt de acord - prefer plajele însorite în general. Dar zona interzisă e mai mult de atît. Ceva cu care mi-ar plăcea să mă contopesc, alături de care poate zace adevărata și fireasca evoluție.
Printre ruinele vechiului oraș sau pe "tînăra pajiște sălbatică"... Străzile cu blocuri comuniste sunt aerisite, pentru că nu s-a ajuns să se construiască încă un rînd de blocuri printre blocurile vechi, cum puteți vedea la noi, pe Șoseaua Olteniței de pildă.
Vegetația e plină de avînt. Aici nu cad crengile în capul babelor cînd e furtună. Crengile zac în drum. Cu secolele. Și la noi ar arăta frumos!
 |
| În apropiere de Big Berceni |
Frunze uscate din ultimii ani căptușesc bordurile. Drumurile sunt crăpate de ploi și îngheț. Iarba răsare printre ele. În 30 de ani a răsărit ceva iarbă printre ele. Trifoi și buruieni mici, mușchi multicolor, margarete și păpădii. Țin minte cînd eram copil că am văzut aceste lucruri și la noi în Tîrnăveni. Mai există și deliciul propriilor noastre structuri, bineînțeles: Cum erau mozaicurile odată. Ferestrele de lemn. Toate obiectele din lemn... Coperțile de odinioară, decorațiunile interioare, întreaga schemă a orașului, pe atunci modern.
Aș vrea să văd afișele de hîrtie decolorate de soare. Nu îți vorbesc despre produse. Nu te invită la un mall nou. Nu recomandă "consumul rezonabil de sare zahăr și grăsimi" și nici operațiile estetice sau machiajul strident. Da. aceasta este cea mai modernă formă de publicitate în acest loc - hîrtia veche de 30 de ani, decolorată de soare.
Pot continua să listez frumuseți pe care nu le-am văzut încă dar mă opresc momentan.
Se spune că nu ar trebui să calci pe iarbă în aceste locuri. Și în nici un caz să nu mănînci o mură sau zmeură. Dar mie îmi vine cumva tocmai să recurg la astfel de gesturi "suicidare". Mă copleșește ideea de a fi alături de ceva atît de puternic și totuși înțelegător, plin de iertare.
Omul ar fi putut eradica orice urmă de viață de pe aceste meleaguri, dar natura a zis nu. Puterea constă, desigur, în adaptare și evoluție. Se zice că multe animale au murit tinere în primii ani și altele au încetat să se mai reproducă. Dar nimeni nu a fugit, nimeni nu s-a mutat în altă parte. Azi vedem cum specii de mult dispărute au revenit ca din senin lîngă Cernobîl. Rîuri suprapopulate curg în vechile albii de beton. Resursele nu mai tentează pe nimeni aici. Și ca să aprinzi niște vreascuri ți-ar trebui un costum de plumb.
În carcasa reactorului au intrat ultimii oameni acum 20 de ani, dar păsările zboară mereu înăuntru parcă atrase de un magnet gigant. Poate toți înaintașii lor s-au născut și au murit în acest loc, deci nu cunosc un alt adăpost. Sau poate e preferința păsărilor pentru hale mari și liniștite în general. Păsările trăiesc în reactor... Închipuiți-vă!
Mediul acesta iradiat e amenințarea supremă pentru niște organisme complexe cum suntem noi, se zice. Copiii se nasc cu malformații, adulții dezvoltă celule canceroase. De ce să ne supunem acestor chinuri?
Pentru evoluție.
Sau credeți că în pădurile contaminate umblă cerbi cu două capete și două picioare? Nu. Cerbul mai sus menționat a murit tînăr. Mama l-a lăsat să moară. Poate fugărită de un prădător. Poate doar mergînd mai departe alături de cerbul născut apt. Nu e imoral și nu e crud. E regula care funcționează. E regula care înnoiește și repară.
Nu pot să nu mă gîndesc acum la pomul cunoașterii binelui și răului. Pare mai degrabă să ne stea în cale, decît să ne ajute să punem lucrurile cap la cap nu e așa?
*
Am căzut în patima interpretărilor din nou, dar să revin la călătorii și locuri minunate, pînă la urmă seria de 3 texte a vrut să vă arate și partea inumană² a locurilor prin care mergeți sau ați fost deja.
M-aș plimba pe străzile fostului oraș comunist Pripiat și mi-ar plăcea să o parcurg pe fiecare în parte. Pe vreme însorită, pe vreme cu vînt sau ploaie.
Să pătrund scopul lucrurilor și să îl las să mă umple. Pentru că a fost neutralizat deja.
Cum natura se așterne peste așezările părăsite parcă e cireașa de pe tort. Pot vedea "ce se va alege" și de orașul nostru, dacă într-o zi îl vom lăsa în pace.
Doar încercînd să vă aleg poza de final simt cum îmi sare inima din piept.
¹Din primul episod
²Detalii în articolul al doilea
